Cum fiecare fel de mâncare trebuie să aibă o poveste, asta e povestea mea, din satul bunicilor mei răsfirat în Podișul Covurluiului, lângă Horincea și Prut.
Felul ăsta de mâncare apărea mereu în povestirile bunicii despre copilăria și tinerețea ei. Numele m-a intrigat mereu când eram prichinduță pentru că nu puteam să îmi imaginez cum o sămânță de bob poate să se sleiască că eu nu vedeam deloc grăsime pe ea.
Bunicii aveau acum 80 de ani, prin anii 1960, o grădină mică, doar în jurul casei, după ce au fost forțați să își cedeze pământurile, via nobilă și animalele la colectiv, să nu fie catalogați chiaburi și cele 5 fete să poată urma școli la oraș. Insă au refuzat să muncească la colectiv și singurul venit era cel obținut din cei 35 de ari cu care rămăseseră. Așa că trebuiau să îl folosească cu cap, nu numai pentru a asigura mâncarea si întreținerea gospodăriei dar și pentru a plăti dările de atunci.
Parcă îl văd pe perceptorul satului stând cu bunicul pe prispă, cu un pahar de apă rece din fântână și cu un gavanos de miere de la cei câțiva stupi pe care îi avea. Acum înțeleg că se jucau de-a șoarecele și pisica. Perceptorul cerea, bunicul amâna, nu din rea voință, cred că era un fel de răzbunare pentru confiscarea averii sale și a dotei bunicii. Acum îl văd ca pe un Moromete. Nu am auzit niciodată un ton iritat sau ridicat, erau ca doi șahiști în concurs și acceptau tacit remiza.
Na, unde am ajuns de la bob sleit!
Mai pe scurt bunicii își organizau așa de bine grădina, încât aveau de toate din primăvară până toamna târziu pentru ei și pentru fete și chiar un plus pentru vecinii care veneau seara obosiți de la colectiv și se opreau la ei pentru dumade, chiperi dulci și iuți, pătlăgele vinete, țelină, varză, morcov și tot ce nu puteau ei cultiva pentru că fie nu știau, fie nu aveau timp sau apă pentru udat. Schimbul nu se făcea întotdeauna pe bani, unfel de troc, ce nu aveau ai mei sau ce aveau ei: mălai, grâu, ouă, lapte, brânză, și de cele mai multe ori pe datorie, spre disperarea bunicii. Nu bag mâna în foc că s-a întâmplat sau e doar în imaginația mea, bunica supărată recântărind la cântarul cu cumpănă, agățat de grinda prispii de lut, chiperii pentru tanti Sanda, vecina lor, și scoțând câțiva ardei înapoi pentru că treceau cu mult de greutatea pe care o pusese bunicul pe listă.
În grădina asta minunată îmi petreceam toată vacanța de vară secondându-i pe bunici la ale lor și absorbind fără să știu multe lucruri pe care le folosesc acum când m-am mutat la casă la țară. Eram umbra bunicului în grădină și ajutorul bunicii la bucătărie, focăreasă la soba de vară pe care o încărcam încet încet cu hlujani de porumb și spini de salcâm.
Să revenim la bob, nu? Eu ajungeam la ei în iunie. Atunci bobul deja era legat bine, nu se mai putea face salată cu grâușor, ceapă și oțet, însă bunica reaușea să gătească de câteva ori mâncare de păstai și boabe de bob verde, tocăniță cu de toate sau doar călite cu usturoi, însoțite de mămăliguța din mălai de porumb cu 8 rânduri. De vis nu alta. Restul rămânea să îl culeagă uscat pentru iarnă, să facă bob sleit în postul Crăciunului.
Amintesc de porumbul cu 8 rânduri pentru că bunicul era tare mândru de el că își păstrase sămânța ani la rândul. Ceilalți din sat deja trecuseră la soiurile hibride, sămânță furată de la colectiv, că dădeau recolte mai mari și nu depindeau atât de mult de vreme și apă.
Când se mergea la moară să macine era o aventură pentru mine. Bunicul vroia să ajungă primul, ne sculam cu noaptea în cap, punea sacii în căruța tocmită de la nea Vasile Iorga și coboram dealul vreo câțiva km până în satul vecin. Vă întrebați de ce voia să ajungă primul? Voia să se asigure că lua mălaiul măcinat din porumbul lui, nu de la grămadă, și de multe ori plătea uiumul cu mălai primit la schimb pe legumele din grădină. Morarul îl respecta și îl accepta așa. Și acum mai aud zgomotul motoarelor și simt mirosul mălaiului proaspăt măcinat. Mămăliga bunicului era fermă, portocalie și gustoasă, se tăia bine cu ața și era bună și rece, cea cu malai de porumb hibrid era albicioasă și clisoasă. Până și eu, un copil, făceam diferența la masă. Cel mai bine se cunoștea la mămăliga cu lapte.
Iar m-am depărtat de bobul sleit! Credeți că vă duc cu preșul? Când am început să scriu rețeta amintirile mi-au năvălit în minte și s-au cerut așternute, vorba aia, pe hârtie.
Mărturisesc că nu am mâncat niciodată bob sleit făcut de bunica pentru că era o mâncare de iarnă când eu nu eram la ei. Rețeta o știu de la fata cea mai mare a bunicii care mi-a povestit-o mult mai târziu, după ce bunicii s-au dus la odihna veșnică.
Femeile își chibzuiau bucatele de cele mai multe ori după calendarul religios dar și după sezon și vreme. In postul din iarnă aveau nevoie de mâncare consistentă pentru a face gerului și trebăluitului pe afară. Fasolea boabe, bobul și mazărea uscate erau singurele surse de proteină vegetală care să satifacă aceste cerințe și le alternau după dorință, știință și disponibiltate.
Bobul nu era chiar de fiecare zi pentru că pregătirea lui cerea multă muncă și mult timp, atunci nu exista toată tehnologia de care ne bucurăm noi acum în bucătărie. Se punea decuseara la înmuiat în apă călduță, suficientă cât să îi permită să se umfle. Dimineața aveai mai multe opțiuni: îl puteai pune la fiert cu coajă și apoi îl decojeai bob cu bob; sau îl decojeai întâi, bob cu bob și apoi îl fierbeai. Dacă erai norocoasă și aveai o varietate cu coaja foarte subțire îl puteai trece după fierbere direct prin sită.
Fiertul se făcea cu grijă, se spumuia de mai multe ori până rămânea apa limpede. Când bobul se sfărâmă este fiert. Se scurge de surplusul de apă, se sfărâmă și pasează. Bunica o făcea cu furculița, cu lingura de lemn și cu sita. Acum noi avem mixerul sau blenderul. După gust și după buzunar, pe lângă sare, se adăuga ulei și se freca bine pînă se obținea o cremă onctuoasă. Aroma deosebită o dădea altădată oloiul de dovlec sau floarea soarelui presat la rece, în special ceea ce se depunea pe fundul sticlei. Se servea fierbinte dar și rece cu mămăligă caldă. Se combina cu ceapă prăjită și bulion, usturoi și murături și era mâncare consistentă în post. Azi îl putem asemui cu fasolea bătută sau cu humusul care se face din năut doar că bobul are un gust deosebit, este fin, cremos. Acum știm că bobul (Vicia faba) este o plantă leguminoasa care conține fibre, vitamine, săruri minerale și cu puține calorii. Așadar, este ideal în meniurile vegetariene, în dietele de slăbire sau în perioadele de post. Consumați-l cât de mult, nu numai pentru că este foarte gustos dar este și sățios și sănătos. Se poate găsi ușor în magazine, chiar decorticat, mai ales în cele cu specific arăbesc.
Vă las câteva indicații despre ingrediente și cantități, pregătirea ați avut-o mai sus. Să aveți curaj să inovați și să condimentați după priceperea și gustul dvs. Vă trebuie cam:
500 g bob uscat si decojit,
1 ceapa
2 căței de usturoi
dafin
sare după gust
ulei de care aveți, dar cel mai gustos iese cu ulei de masline
